Un mesaj lispsit de originalitate

Şi a venit şi momentul să ne luăm rămas bun de la 2013. 

Mi se pare că oricum ai privi despărţirea de vechiul an aceasta nu poate avea decât un ton optimist: pentru cei care au avut un an mai prost este momentul să lase în urmă toate nerealizările şi să privească optimişti spre cel ce va să vină; pentru cei care au fost mai norocoşi în anul ce va să treacă este momentul să mulţumească cui consideră ei de cuviinţă pentru această şansă şi să îşi propună ca anul nou să fie şi mai bun, sau măcar la nivelul celui care a trecut.

Mitul ospitalităţii româneşti

Se spune despre români că sunt un popor de oameni cumsecade; oameni blajini şi ospitalieri care te întâmpină întotdeauna cu braţele deschise şi apoi te poftesc cu căldură la masă. Într-o perioadă de declin în care bulversarea valorilor şi pierderea reperelor de orice fel par a fi condus la o estomparea a stimei de sine românului îi place să se confunde cu eticheta de om ospitalier.

România. Destin, conjunctură sau neputinţă?

"Sunt ţări care se bucură de un fel de binecuvântare, de har: totul le reuşeşte, chiar şi nenorocirile, chiar şi dezastrele; sunt altele, în schimb, ce nu pot niciodată izbândi şi ale căror triumfuri sunt tot atâtea eşecuri. Când vor să se afirme şi fac un salt înainte, o fatalitate exterioară vine să le fărâme orice elan şi să le readucă în punctual de plecare. Orice şansă le e refuzată, chiar şi aceea a ridicolului.

Paradoxul de a fi român este un chin pe care trebuie să ştii să-l fructifici, un cusur de care trebuie să profiţi. Mărturisesc că am privit cândva ca pe-o ruşine apartenenţa la un popor oarecare, la o colectivitate de învinşi, cu origini asupra cărora nicio iluzie nu-mi era permisă. Credeam, şi poate nu mă înşelam, că ne iviserăm din drojdia barbarilor, din deşeurile marilor invazii, din acele hoarde care, incapabile să-şi continue drumul spre Vest, au eşuat de-a lungul Carpaţilor şi Dunării, ca să se pripăşească acolo şi să somnoleze, gloată de dezertori la fruntariile Imperiului, scursură biota cu o brumă de latinitate. La aşa trecut, aşa present. Şi aşa viitor." - CIORAN (Ispita de a exista - Humanitas 2008).

Timpul interior

"Dumneata ce faci, cum te-ai organizat 

Îl intrebase ministrul întâlnindu-l ultima oară. Îmi apăr libertăţile esenţiale, răspunse el zâmbind. Imi pastrez o parte din timp numai pentru mine singur. In acele ore nu am niciun contact cu evenimentele. Nu ascult radio, nu citesc ziarele. Orice s-ar intampla, in fragmentul acela de timp pe care il smulg din istorie si-l pastrez doar pentru mine nici un eveniment nu ma poate ajunge.

Curajul de a fi ...

Nu suntem curajoşi atunci când nu ne pasă, când trecem indiferenţi şi impasibili pe lângă spectacolul vieţii ce se derulează în jurul nostru, când privim neutri, când uităm, amânăm sau renunţăm. 

Nu suntem curajoşi atunci când nu îndrăznim să acceptăm pre-destinatul vieţii noastre şi să ne înfruntăm propriile temeri sau fobii. Să ne recunoaştem defectele şi lipsurile de orice tip, inclusiv cele materiale. Să le acceptăm în primă fază, dar nu ca pe un neajuns sau blestem al vieţii ci, mai degrabă, ca pe o provocare, ca pe nişte limite ce ne-au fost trasate spre a fi depăşite.

"Love will tear us apart"

Am mai scris în câteva dintre postările mele anterioare despre efectul iubirii transfigurate în idolatrie, despre iubirea fanatică, sau orice altă formă de iubire care nu are nicio legătură cu sentimentul propriu-zis. Iubirea nu înlănţuie şi nu îngrădeşte. Nu privează, nu restrânge, nu anihilează. Din contra. Aşa cum îmi place mie să o spun, inspirat de un autor român care îmi place tare mult, iubirea închide un cerc, creează nişte limite, dar este o limitare care deschide. Care te eliberează.

13 lucruri pe care le-am învăţat în viaţă

L-am iubit, pur şi simplu, pe Octavian Paler. Iar acum, după trecerea în nefiinţă, sentimentul este parca mai profund.

Prima întâlnire cu domnia sa am avut-o pe la vârsta de 17 ani. Încă de atunci am fost fermecat de stilul său. Unii oameni au harul de a te seduce chiar şi atunci când rostesc cea mai evidentă platitudine. Nu este cazul lui. Calitatea lui Octavian Paler nu rezidă doar în plan stilistic. Vorbele sale au consistenţă şi o sevă pe care, din păcate, cu greu o mai întâlneşti în retorica contemporană. 

Şi totuşi, după mai bine de zece ani, încă îl mai descopăr. Reciteam deunăzi un un poem de-ale sale şi constatam câtă substanţă conţine fiecare vers.

Am învăţat multe până acum, încă şi mai multe mai am de învăţat dar mă tem totuşi că vor rămâne multe pe care nu voi reuşi să le învăţ vreodată.

Pe scena vieţii

Uneori, privind la tot spectacolul uman care se derulează zi de zi în jurul meu, uneori de un prozaic dezolant, nu pot să nu îmi aduc aminte o expresie pe care am întâlnit-o cândva într-o carte şi care suna cam aşa: "dintre toate fiinţele de pe faţa pământului omul pare că este singurul care îşi produce cea mai multă suferinţă sieşi".